Tăcerea care cere / urlă (Gânduri de terapeut)
Despre spațiu, control și curajul de a nu „umple plinul”
Mi-a luat ceva timp, la începutul drumului meu ca psiholog, să învăț să stau în tăcere. Să am răbdare cu tăcerea celui din fața mea, cu ritmul lui de a-și aduna cuvintele și de a lăsa să fie auzit doar ceea ce simțea că poate fi rostit.
Ca multe alte contexte din cabinet, și tăcerea a fost o sursă de învățare despre mine și pentru mine. Am înțeles că a sta în tăcere lângă cineva înseamnă, de fapt, a lăsa loc. Înseamnă a permite și altcuiva să fie văzut și auzit. Am observat cum oamenii pe care îi vedem și îi auzim cu adevărat încep să înflorească; se întind și realizează, în sfârșit, că au un spațiu al lor, pe care doar ei îl ocupă. Încep să își recunoască forma, să fie mai conștienți de cine sunt și de ceea ce simt. Și, abia atunci, încep să aibă curaj să vorbească.
În același timp, am învățat ceva important despre propria-mi poziționare: prin tăcere, eu îmi ocupam doar spațiul meu. Fără obligația, nevoia sau poate credința că e treaba mea să fiu peste tot, să am grijă de tot, să controlez sau să mă responsabilizez pentru „plin”. Fără presiunea că rolul meu — de terapeut, de părinte sau de partener — trebuie să fie vocal pentru a conta sau pentru a avea sens.
Folosesc acest termen — „plin” — în mod deliberat. Nu era vorba doar despre a umple un gol, ci despre nevoia de a ticsi totul cu prezența și soluțiile mele, ca și cum orice milimetru lăsat liber ar fi fost un risc de a scăpa controlul. Aveam tendința să umplu spațiul, să vorbesc, pur și simplu pentru că tăcerea mă inconforta (o ipoteză este că îmi subdimensiona utilitatea).
Ce se întâmplă, de fapt, în creierul nostru?
Neuroștiința ne explică de ce această fugă de tăcere este atât de viscerală. Creierul nostru este un expert în predicții, iar tăcerea este, prin definiție, ambiguă. Atunci când sunetul dispare, se activează adesea „Default Mode Network” (DMN) — acea rețea neuronală care preia controlul când nu avem o sarcină externă. Este momentul în care mintea începe să „croșeteze” scenarii, scanând inconștient după pericole sau evaluându-ne valoarea socială.
Mai mult, dacă în istoricul nostru personal tăcerea a fost asociată cu izolarea sau cu „pedeapsa tăcerii” , creierul a creat o cale neuronală rapidă, o asociere intre Tăcere si Abandon / Pericol. Astfel, când tăcem, amigdala poate interpreta lipsa de feedback verbal ca pe o amenințare. Impulsul de a „umple plinul” este, de fapt, o încercare biologică de a ne auto-regla sistemul nervos, de a restabili un flux de informație care să ne confirme că încă suntem în siguranță și că celălalt este încă acolo.
Pe măsură ce am devenit mai clară cu cine sunt în esență, cu cine sunt în fiecare dintre rolurile mele sociale, și m-am asumat mai mult în ochii mei, tăcerile au devenit, surprinzător, confortabile. Am înțeles că nevoia de a vorbi neîncetat era adesea o mască a nesiguranței, un efort epuizant de a valida că „sunt aici și sunt utilă”. Din fericire, profesia mea a fost cadrul ideal pentru a exersa această nouă deprindere. Ca psihoterapeut, e responsabilitatea mea să creez acel spațiu sigur unde omul se poate vulnerabiliza și poate fi autentic în ritmul propriu — inclusiv în ritmul tăcerilor sale.
Însă dincolo de ușa cabinetului, tăcerea își schimbă uneori haina. Există și o tăcere grea, pe care o folosim când suntem răniți sau reactivi. Este acea tăcere defensivă care nu construiește spațiu, ci ridică un zid de gheață. Am învățat pe propria piele că această formă de retragere, deși pare liniștită la exterior, este de fapt o formă de abandon — al meu și al relației. Este o tăcere care pedepsește prin absență, o formă pasiv-agresivă de a spune „nu meriți cuvintele mele”, care condamnă orice interacțiune la o superficialitate sigură, dar aridă.
Practica mea de yoga m-a ajutat să simt această diferență fizic. În yoga, am observat că momentele de nemișcare absolută sunt adesea cele mai „zgomotoase”. La fel e și în comunicare. Când gura tace, tensiunea acumulată în piept sau nodul din gât devin imposibil de ignorat. Tăcerea te obligă să te simți pe tine, să simți contracția corpului tău care vrea să se apere sau să atace. Dacă tăcerea mă doare fizic, știu că nu e un spațiu de conectare, ci un buncăr în care m-am închis.
Desigur, tăcerile apasă! Ele lasă mult loc pentru imaginație și, cum spune unul dintre clienții mei, „spațiu să croșetezi gânduri”. Dar tot ele lasă loc să vezi dincolo de cuvinte: gesturile, non-verbalul și para-verbalul, acele detalii care trec prea ușor neobservate în zgomotul unei comunicări directe.
Astăzi, tăcerea nu mai este pentru mine un inamic care trebuie domesticit cu orice preț, ci un barometru al propriei mele așezări. Am încetat să mai fug de „gol” și am început să locuiesc în el, învățând să disting între tăcerea care invită la prezență și cea care fuge de ea.
Cum putem să ne observăm tăcerile?
Dacă simți că tăcerea ta a devenit mai degrabă o barieră decât un spațiu, te invit la un mic exercițiu de reflecție:
Identifică textura tăcerii. E o tăcere ușoară, de ascultare, sau e una grea, care „apasă” și te face să îți încordezi corpul? Tăcerea care vindecă lasă umerii să coboare; tăcerea care pedepsește îi ridică la urechi.
Întreabă-te: „Ce protejez acum?” Dacă alegi să nu spui ce simți, o faci pentru a-i oferi celuilalt loc să existe sau pentru a te asigura că nu pierzi tu controlul asupra situației?
Observă „croșetatul gândurilor”. Când taci, ești cu adevărat prezentă la ce se întâmplă între tine și celălalt sau ești ocupată să construiești scenarii, reproșuri și interpretări în mintea ta?
Fă loc pentru „gol”. Încearcă să nu umpli fiecare moment de liniște cu o soluție, o glumă sau o remarcă. Vezi ce se întâmplă dacă lași spațiul să existe pur și simplu. Cine ești tu atunci când nu „repari” plinul?
În final, tăcerea asumată nu este absența comunicării, ci forma ei cea mai înaltă de respect — față de procesul celuilalt și, mai ales, față de propria așezare interioară.
Vă îmbrățișez în tăcere azi!
