Cairo – Călătoriile Mele
La un moment dat, la un curs de formare continuă pe care suntem obligați ca psihologi să le facem — dar pe care am marea șansă să mi le aleg singură acum — am primit o întrebare diferită: Ce nu știu oamenii despre mine?
Sunt multe lucruri, în mod cert, doar sunt într-un proces de descoperire continuu, însă ceea ce cred că știu mulți dintre oamenii care mă cunosc și cei care poate au mai urmărit postările mele, este că îmi place să călătoresc. Mult! În locuri diferite, noi, orientale, exotice, cu praf și haos, cosmopolite, în culturi diferite cu obiceiuri diferite, pe urmele istoriei sau ale literaturii citite sau povestite.
O astfel de călătorie a fost în această săptămână, specială pentru mine de altfel, în Cairo. Este un loc în care am revenit după mulți ani, în altă etapă din viața mea, pentru a descoperi cu fascinație locurile pe care mi le-am imaginat citind „Trilogia Cairoului”, scrisă de Naguib Mahfouz (cel care a adus Egiptului Premiul Nobel în 1988).
Cumva, felul în care este descrisă în carte viața zilnică a protagoniștilor, cu activitățile, întâlnirile, ceaiul, negocierile de mărfuri sau soții, petrecerile și haosul începutului de secol 20 au activat dorința mea de a merge pe acele străzi încercând să trăiesc stările descrise în carte.
Poate părea o ciudățenie și vă asigur că nu este singura pe care o am, dar, deși greu de înțeles pentru cei care m-au însoțit și se poate afirma că mă cunosc suficient de bine, mie îmi plac haosul unui bazar și înghesuiala și „împinsul” și mirosurile insuportabile uneori. Îmi plac pentru că le asociez cu viața, care și aceasta îmi place, cu autenticitatea pe care mă lupt să o păstrez, cu noutatea stimulilor care îmi mențin curiozitatea vie și creierul activ, cu normalitatea și viața simple, fără reguli, cu iz de libertate, cu supraviețuirea sau cu lupta pentru supraviețuire.
Și apoi, îmi place să descopăr poveștile locului, spuse de oameni cu care stai la ceai în timp ce tu cumperi ceva și ei se străduiesc să obțină un preț bun. Îmi place cum povestind despre viață, uneori fiecare într-o limbă proprie, reușim să transmitem omenia dincolo de vorbe și să renunțăm la negociere, înțelegând mai degrabă că timpul petrecut cu poveștile nu are preț.
Cairo a fost fascinant acum 25 de ani prin ochi de femeie tânără, este fascinant azi prin ochi de femeie matură.
Noul Muzeu de Egiptologie este o poveste arhitecturală incredibilă, o scară spre cer construită chiar lângă marea istorie. Piramidele parca au părut mai mici de această dată, însă doar la o primă privire. Când toată istoria de 5000 de ani la care au fost martore îți apare în prim-planul minții, îți vezi locul mic și te lași copleșit fără altă opțiune.
Apoi Orașul Copt (Old Cairo), unde simți acea moștenire a creștinismului „vechi”. Copții reprezintă astăzi aproximativ 10-15% din populația Egiptului și este fascinant să le vezi bisericile care păstrează o rânduială atât de arhaică, amintindu-ne că ei sunt, de fapt, urmașii direcți ai Egiptului antic.
Am urcat la Moscheea de Alabastru, care domină orașul din Citadelă, și la Moscheile Sultan Hassan și Al-Rifa’i. E o stare bizară să știi că în Al-Rifa’i, chiar vis-a-vis de masivitatea mamelucă a lui Hassan, își doarme somnul de veci ultimul Șah al Iranului.
Peste tot acest amestec de istorie, apare periodic chemarea la rugăciune. Pentru mine, Adhan-ul care răsună din sute de minarete deodată nu este doar un ritual religios, ci o pauză necesară și o calibrare la realitatea locului. Înseamnă „Dumnezeu este mai mare” (Allahu Akbar), o reamintire constantă că, indiferent de agitația noastră, de negocieri sau de zgomot, există ceva mai presus de noi care ne invită la oprire. E un moment în care haosul se suspendă pentru câteva minute, lăsând loc unei conexiuni verticale care te liniștește, oricât de tare ar fi claxoanele de jos.
Și celebrul Khan el-Khalili, unde am căutat cafeneaua ce poartă numele lui Mahfouz, păstrând și azi izul acela de mijloc de secol trecut și intortocheerea de străzi care par o extensie a personajelor sale.
Uber a fost soluția noastră de transport, cu niște prețuri pe care mi le-am adus aminte vag din alte timpuri, într-un trafic în care doar claxoanele permanente semnalizează ceva… unde traversarea străzii îți activează toate simțurile amorțite și a sta pe bancheta din spate te îndeamnă la cugetare.
Așa că nu știu dacă ați înțeles ceva nou despre mine sau despre Cairo, despre cărți sau despre călătorii.
Ce îmi doresc foarte mult însă să rămână cu voi este să fim îngăduitori cu perspectivele din care privim lucrurile. S-ar putea să ne surprindă într-un mod minunat!
Vă îmbrățișez, fericită!
