Manifestare sau responsabilizare conștientă? (Gânduri de terapeut)
Am văzut recent tot mai multe postări despre cum să „manifestăm” viața visurilor noastre prin puterea gândului. Sună absolut seducător, nu-i așa? Ca o rețetă magică unde noi suntem doar beneficiarii, iar efortul este minim. Ca o scăpare de a ne asuma consecințele deciziilor proprii, adică fără vinovăția că nu suntem suficient de buni. Însă, din experiența mea de la cabinet, viața nu se întâmplă pentru că o privim intens, ci pentru că ne ridicăm și o conducem.
„Make a wish and let it happen” era o îndrumare văzută și auzită deseori. Dar oare așa de simplu să fie? Dacă aruncăm o simplă dorință în Univers, capătă aceasta forma pe care noi o dorim? Sau acțiunile noastre conștiente, responsabilizarea activă pentru atingerea unui obiectiv personal este ceea ce determină împlinirea a ceea ce ne dorim?
Dacă „manifestăm” dorința și apoi, convinși că lucrurile se vor întâmpla întocmai, începem să acționăm, este Universul cel care a făcut treaba sau, conștienți și canalizați către obiectiv, suntem noi cei care de fapt muncim pentru ceea ce ne dorim? Știu că par multe întrebări și poate sesizați un ușor sarcasm printre rânduri. Îl sesizați corect :).
Dincolo de o toleranță ridicată pentru oameni, ritmul lor, perspectivele acestora, dată deopotrivă de meseria mea dar și de o înclinație către a vedea ceea ce e mai bun în ceilalți, probabil înnăscută, există o parte rațională bine conturată, zic eu, care îmi permite să fiu un bun observator: al meu, al celor cu care lucrez (ei spun asta 🙂 ), al fenomenelor sau tendințelor care apar și al impactului pe care acestea le au. Și ce observ din această perspectivă — manifestăm și așteptăm ca universul să le așeze — arată ca o deresponsabilizare pentru propria viață.
1. Capcana „Gândirii Magice” vs. Locusul de Control
Trendul manifestării ne induce ideea că dacă vizualizăm destul de tare, lucrurile „apar”. Din punct de vedere psihologic, acesta este un mecanism de evitare a realității. Manifestarea fără acțiune este doar o formă de regresie infantilă — ca atunci când dăm din picior și așteptăm ca un adult să ghicească și să ne îndeplinească nevoia fără ca noi să ridicăm un deget. Responsabilizarea înseamnă să muți locusul de control în interiorul tău. Nu „Universul îmi dă”, ci „Eu îmi creez contextul prin decizii conștiente”.
2. Neurobiologia Intenției vs. Pasivitatea Așteptării
Hai să ne uităm un pic ce se întâmplă în creierul nostru. Atunci când ne setăm o intenție, activăm Sistemul Reticulat Activator (SRA), care începe să filtreze din mediu oportunitățile care ne ajută să atingem acel scop. Aceasta nu e magie, ci atenție selectivă.
Manifestarea modernă ne propune să stăm pe canapea și să „vibrăm înalt”, sperând că frecvența gândului va magnetiza realitatea. Însă biologia nu funcționează prin magnetism metafizic, ci prin consum energetic și acțiune. Responsabilizarea ne cere să folosim acea atenție selectivă pentru a face pași concreți. Este cum spuneam mai sus: îmi setez intenția (sau stabilesc obiectivul), o proiectez în viitor (imaginația, ca proces al gândirii, face asta posibil) și, entuziasmat că lucrurile se pot așeza, încep să fac lucruri pentru a mă bucura deja de ceea ce se va întâmpla. Adică încep să mă responsabilizez, muncesc pentru asta, sunt mai atent, mai bun, mai angajat în decizii. Și, atunci când muncești pentru ceva, vei avea, desigur, și un rezultat pozitiv. Creierul nu se recalibrează doar prin imagini, ci prin experiențe repetate care confirmă că suntem capabili să influențăm realitatea prin propria voință.
3. „Manifestarea” ca mecanism de apărare în fața anxietății
Într-o lume incertă, e mult mai liniștitor să crezi că Universul are un plan, decât să accepți că ești singurul responsabil pentru direcția vieții tale.
Văd adesea oameni care „manifestă” abundență, dar refuză să își gestioneze bugetul, sperând că un câștig neașteptat le va rezolva lipsa de disciplină financiară. Sau oameni care „manifestă” iubirea ideală, dar refuză să lucreze la stilul lor de atașament sau la rănile din trecut care îi fac să aleagă parteneri indisponibili. Este o formă de orbire auto-impusă: preferăm să facem „altare” dorințelor noastre decât să facem curățenie în propriul comportament.
Fuga de efortul dureros al schimbării prin refugiul în ritualuri de manifestare oferă o satisfacție dopaminergică imediată. Creierul primește o doză de plăcere doar imaginându-și rezultatul, ceea ce ne păcălește că am făcut deja un pas înainte. Este o capcană a „recompensării fără muncă” care, pe termen lung, produce o frustrare adâncă, ascunsă sub un zâmbet spiritual forțat pe care îl menținem cu vinovăție, sperând că masca aceasta va convinge universul că merităm.
N-ar fi oare mai simplu să învățăm să credem că merităm, să fim conștienți de resursele personale pe care le avem, să le activăm pentru a deveni cine simțim că putem fi, să ne acceptăm „umbrele”, vulnerabilitățile, eșecurile, să ne acceptăm umanitatea?
4. Responsabilizarea: Prețul Libertății
Manifestarea sună poetic și „ușor”. Responsabilizarea sună greu, dar este singura care oferă libertate reală (și poate fi valoroasă mai ales dacă libertatea este una dintre valorile noastre personale). Când te responsabilizezi, accepți și eșecul. Manifestarea dă vina pe „vibrația ta scăzută” dacă nu iese (ceea ce creează o vinovăție toxică și abstractă), pe când responsabilizarea te învață să înveți din greșeli și să te recalibrezi.
Aici intervine maturizarea emoțională. Să fii matur înseamnă să accepți că Universul nu îți este dator cu nimic, dar că tu îți ești dator ție cu totul. Înseamnă să treci de la „aștept să primesc” la „fac să se întâmple”. Maturitatea este capacitatea de a tolera disconfortul dintre dorință și împlinirea ei, umplând acel spațiu cu muncă, auto-reflecție și asumare.
În final, alegerea este a noastră. Putem rămâne pe canapea, trimițând cereri către o divinitate care nu are în fișa postului livrarea la domiciliu, sau putem ieși în lume, explorând, simțind emoția descoperirilor și bucuria întregirii.
Universul nu are nevoie de dorințele voastre „vibrate” de la distanță — și aceasta este categoric părerea mea, deopotrivă personală și profesională. Are nevoie de oameni prezenți, care au curajul să pună mâna pe volanul propriei vieți, chiar și atunci când drumul e plin de gropi. Adevărata magie nu este că ceri și primești, ci că decizi și devii.
Vă invit, deci, să nu mai manifestați de pe margine. Intrați în joc și conduceți-vă viața!
Vă îmbrățișez cu prietenie autentică și asumată,
Suzana
