Divorțul: Când viitorul se șterge și povestea trebuie rescrisă (Despre Relații)
Moartea lui „noi”, supraviețuirea lui „eu ”
Nu a fost cea mai ușoară săptămână, aceasta! Atunci când oamenii sunt deconectați și se produce o ruptură în relațiile lor, aproape că se aude sunetul acelei rupturi. Divorțul poate fi resimțit ca o astfel de ruptură, ca o ștergere a viitorului pe care ți l-ai imaginat și pentru care chiar ai semnat, asigurându-te că ești „contractual” protejat, iubit, în siguranță.
Când oamenii divorțează nu este mereu cu țipete; uneori este cu liniștea care se lasă după ce el sau ea și-au strâns lucrurile, au ieșit pe ușă și tu știi că nu se mai întorc. Uneori nici nu știi când v-ați depărtat atât de mult unul de altul, prinși fiind cu propria viață, dar considerând că trăiți o viață împreună. Și atunci, cu surprindere, te descoperi lângă un străin, te simți tu un străin la rândul tău și pleci către un „acasă” pe care îl știi, dar nu îl ai.
Există și expresia „simt că m-am rupt în două”, cu care bănuiesc că mulți sunteți familiari. Și este atât de multă durere când simți că ceea ce ai crezut că este spațiul tău de siguranță, locul tău de vulnerabilitate, dispare… uneori după o discuție banală aparent, alteori după o perioadă lungă în care suferința a crescut zi după zi. Divorțul poate fi resimțit ca o amputare emoțională, poate fi o perioadă de doliu după o persoană care încă trăiește, dar care nu mai face parte din povestea ta, ori doliul pentru viața ta imaginată care acum nu mai este posibilă. Și e bine să ai răbdare cu tine!
„Vreau să divorțăm” poate veni ca un șoc. Realizezi că omul în care ai investit ani, încredere și vulnerabilitate a devenit un străin sau, mai rău, un adversar. Desigur, nu ajunge singur în rolul de adversar, ci toată dinamica din viața voastră îl poate poziționa astfel.
Aici intervine un aspect greu de acceptat, cel puțin la început, când simți nedreptatea într-un mod foarte acut și rana este foarte sensibilă: ruptura este, aproape fără excepție, rezultatul unei dinamici la care au contribuit ambii parteneri. Nu este vorba despre vină, ci despre felul în care am interacționat. Poate un partener s-a retras emoțional pentru a se proteja, în timp ce celălalt a devenit critic pentru a restabili conexiunea. Poate că unul dintre noi a simțit nevoia să dovedească, în timp ce celălalt s-a simțit în inferioritate. Poate că fiecare a luat lucrurile ca întâmplându-se de la sine și au încetat să mai muncească pentru relația lor, considerând că a fi în relație este suficient pentru a merge înainte. Recunoașterea propriei contribuții nu este despre auto-pedepsire, ci despre puterea de a te uita către tine, de a te înțelege și de a te descoperi în imperfecțiunea ta.
Fără să știi, ai contribuit la retragerea sau îndârjirea pe care o arată acum în lupta cu tine. În faza aceasta, se activează mecanisme de apărare rigide. Orgoliul apare ca un scut: alegem să fim furioși în loc să ne arătăm răniți, pentru că furia ne dă o iluzie de control, pe când tristețea ne face să ne simțim neputincioși. Deseori apare și proiecția – tendința de a pune pe umerii celuilalt toate lucrurile pe care nu le putem accepta la noi înșine.
Apoi, apare sentimentul că „ai pierdut timpul” și viața ta s-a oprit în loc în timp ce lumea continuă să se miște, iar toate planurile tale făcute până la adânci bătrâneți se prăbușesc. Apare tendința de a devaloriza totul, mintea spunându-ne că „totul a fost o pierdere de timp”. Aceasta este însă o distorsiune cognitivă. Faptul că o relație s-a încheiat nu anulează anii în care ai iubit și ai crescut. A fost o etapă de viață reală, iar dacă o etichetăm ca fiind un gol, ne refuzăm propriile lecții care ne-au format ca oameni, ne privăm de propriile experiențe care ne-au adus bucurie, ne anulăm momentele de creștere personală și de transformare.
Valurile șocului inițial ajung apoi în planul social, unde cuvântul „divorțat” produce alte unde de transformare: cercurile sociale se divid, unii oameni nu știu ce să spună pentru că eșecul căsniciei tale îi pune față în față cu fricile lor din propriile relații și atunci se depărtează, întărind însingurarea pe care tu o simți. Sau pun presiunea de a trece repede peste, de a te reface, când tu abia te orientezi în spațiul acesta vast și nesigur în care te găsești dintr-odată, când abia reușești să respiri.
După ani în care cu siguranță te-ai definit și prin prisma celuilalt (soția lui, soțul lui…), te trezești cu o identitate fragmentată. Cel mai la îndemână este să te pedepsești reproșându-ți „orbirea” de a nu fi văzut, blamându-te pentru lucruri pe care le-ai fi putut face altfel sau pedepsindu-te pentru că ai oferit prea mult cuiva care nu merita tot ce aveai tu de oferit.
Dar… cum spuneam mai sus, divorțul este ca un travaliu de doliu și, după ce treci prin fazele dureroase, ajungi să accepți acest doliu. Îți dai permisiunea să fii furios sau furioasă, să plângi pentru tine sau pentru voi și, ușor, să începi să te întorci către tine, să îți recuperezi plăceri sau pasiuni la care ai renunțat în timp, să înveți din nou să fii singur fără să te simți însingurat. Începi să vezi că divorțul nu este sfârșitul poveștii tale, ci încheierea unui capitol dintr-o carte pe care tu continui să o scrii. Și dacă tu ești autorul, o poți scrie exact așa cum îți dorești mai departe.
Ce mi-aș dori pentru fiecare dintre voi, care ați trăit devastarea unei astfel de rupturi, este să nu uitați de voi. Să vă întoarceți cu blândețe către sine, recunoscându-vă tiparele de funcționare, să le modelați după cum simțiți că deveniți, să fiți curajoși și realiști în a vă continua povestea proprie. Unii oameni sunt în viața noastră exact atât cât trebuie să fie pentru ca fiecare dintre noi să învățăm câte ceva.
Cu prietenie, Suzana
P.S. Dacă simți să împărtășești, care a fost cel mai greu moment de „identitate fragmentată” prin care ai trecut sau ce anume te-a ajutat să simți că poți scrie capitolul următor? Vă citesc cu drag și cu respect pentru parcursul fiecăruia.
