Prin lume, spre mine – Călătoriile Mele
Când voi citiți articolul acesta, eu sunt în Tașkent, capitala Uzbekistanului. Wow! Nu-i așa?
Am scris pentru azi, zilele trecute, entuziasmată de această călătorie mult așteptată. Nu știu dacă v-am mai spus, sau dacă ați înțeles printre rânduri din articolele anterioare, daaaar mie îmi place să citesc și să călătoresc. Adică îmi place să călătoresc în locuri despre care citesc. 🤩 Funcționează simplu: imaginația mea se activează și ce se întâmplă este că trăiesc acțiunea cărții ca și când aș fi acolo.
Așa s-a întâmplat citindu-l pe Amin Maalouf, care îmbină istoria și poveștile legate de Samarkand într-o țesătură plină de misticism și filosofie în cartea care se numește chiar așa, Samarkand. El descrie acest loc ca fiind mai mult decât un oraș, ci un simbol al spiritului liber:
„Samarkand e cea mai frumoasă față pe care pământul a întors-o vreodată spre soare.” — Amin Maalouf, Samarkand
Așa s-a întâmplat încă o dată citind cartea Sabinei Fati, Singură pe drumul mătăsii, care descrie cu pragmatism realitatea acelor locuri astăzi, amintindu-ne că dincolo de legende, există o geografie vie care ne transformă:
„Drumul Mătăsii este o stare de spirit, un amestec de praf, de istorie și de o neașteptată căldură umană care te obligă să-ți reconsideri toate prejudecățile.” — Sabina Fati, Singură pe drumul mătăsii
Din perspectiva neuroștiinței, acest „trăit al acțiunii” din cărți are o explicație fascinantă. Creierul nostru nu face o distincție netă între realitate și ficțiune atunci când suntem absorbiți de o poveste; el activează aceleași rețele neuronale ca și cum am fi fizic acolo, sub cupolele albastre. Practic, lectura devine un „simulator de zbor” al minții, unde imaginația construiește lumi pe care biologia le simte ca fiind reale.
Însă, ca psiholog, trebuie să vă mărturisesc că privesc acest simulator cu multă atenție. Aceleași ingrediente ale imaginației care acum îmi colorează drumul spre Samarkand pot, în alte momente, să lucreze împotriva noastră. Atunci când imaginația este activată în sens negativ — prin scenarii catastrofice sau proiecții despre tot ce ar putea merge prost — ea încetează să mai fie o poartă spre lume și devine o sursă de stres cronic. Creierul „crede” și acele pericole imaginare, inundând corpul cu cortizol. De aceea, e vital să ne antrenăm mintea să folosească imaginația pentru explorare și curiozitate, nu pentru a ne construi propriile închisori mentale.
Și când toate ingredientele acestea se combină între ele — misticismul lui Maalouf, realismul Sabinei Fati și această capacitate uluitoare a creierului de a prefigura realitatea — mintea mea setează un obiectiv clar: vreau să fiu și eu acolo! 😍 Poate din nevoia mea de romantism nostalgic, poate pentru că am nevoie ca poveștile citite să se așeze nefiltrate (spune și asta ceva despre mine 😇), poate pentru că lumea este absolut minunată și am nevoie de o explorare concretă a ei pentru a nu uita asta, este important pentru mine să călătoresc.
„Destinația cuiva nu este niciodată un loc, ci o nouă modalitate de a vedea lucrurile.” — Henry Miller
Voi fi în Tașkent, în Khiva, în Buhara, în Samarkand, dar și în Dușanbe, în Tadjikistan, aproape de Pamir. Și săptămâna viitoare vă voi povesti cum am găsit eu aceste locuri. Până atunci, lăsați-vă imaginația să vă poarte unde vă doriți voi să călătoriți! 🤗🤗
Cu prietenie, Suzana
