Orientul dintre Cărți și Realitate: Uzbekistan prin ochii mei – Călătoriile Mele
Un om drag mie îmi spune deseori, când vede cum mi se luminează fața la gândul că voi merge în Orient:
„Islamul acela pe care îl tot cauți ca și cultură, cunoaștere și politețe nu există decât în cărțile tale.”
O spune cu protecție, ca să nu-mi vadă dezamăgirea în fața realității brute. Dar cu fiecare experiență într-o țară musulmană, mi se adâncește convingerea că acea stare există.
Poate că înclinația mea spre romantizarea călătoriilor în orice parte a Islamului mă ajută, dar ca psiholog, mă întreb: Nu este oare mai sănătos pentru suflet să căutăm frumosul, decât să ne lăsăm copleșiți de urâtul evident de lângă noi?
Sunt foarte conștientă si înțeleg cât de fragilă este starea aceasta de curiozitate în fața noului sau a lucrurilor diferite, cum fiecare ne purtăm bagajele emoționale peste tot pe unde mergem și uneori filtrele noastre blurate de bias-uri adâncite de experiențele zilnice nu ne permit să vedem sau să simțim altceva. Poate unii dintre noi nu au loc pentru alte simțiri și nu este greșit. Poate este doar trist, sa nu încercăm măcar să vedem dincolo de ceea ce este în fața noastră zi de zi.
Scriu rândurile astea fără acces la internet (voi căuta o variantă pentru un hotspot pentru a-l citi voi vineri dar dacă va fi sâmbătă sper sa nu fiți dezamăgiți).
Tashkent: Între Identitate și Memorie
Călătoria a început în Tashkent, un oraș care poartă amprenta unei lupte identitare, mi-a părut mie.
Am privit stațiile de metrou, bijuterii de teracotă glazurată, unde estetica sovietică s-a împletit forțat cu motivele locale. Este frumos să privești realizările unor oameni care au muncit să creeze astfel de locuri ca și adăposturi în cazul unor bombardamente. Frumosul este conținut de gândurile pe care le-au avut cei care au proiectat aceste adăposturi, gânduri pentru a înfrumuseța un spațiu destinat urâtului, fricii, terorii în fața morții.
Uzbekistanul de azi însă își întărește punțile cu un trecut pe care anii de regim sovietic aproape l-au șters, încercând să creeze o identitate falsă. (Noi știm bine acest sentiment, l-am trăit și noi aici, în țara noastră).
În Piața Independenței (fosta Piață Lenin), aerul de după 1991, anul independenței Uzbekistanului, se respiră altfel, cu speranță, cu veselie, cu ospitalitate și curiozitate față de semeni. Aici tinerii, multi de altfel-60% din populația acestei țări are sub 30 de ani – încă se ridică de pe scaun să ofere locul unei femei indiferent de vârsta ei. Hmm… poate și în țara noastră se întâmplă încă, dar nu circul eu suficient cu transportul în comun.
Barza este simbolul național – pasărea care caută locuri liniștite și în pace, un arhetip al stabilității pe care orice popor și-l dorește după perioade de turbulență. Și nouă ne plac berzele, nu-i așa?
Taskent este verde, cu bulevarde largi, cu restaurante cochete, cu oameni cu inimi deschise, bucuroși de oaspeți.
Drumul prin Kizilkum: O Meditație în Mișcare
Am părăsit orașul spre Khiva, traversând deșertul Kizilkum. Aproape nouă ore de drum. Nu vă imaginați dunele clasice de nisip pe care le asociati cu deșertul, ci o câmpie nesfârșită de pământ arid, o întindere hipnotică presărată cu smocuri de iarbă și tufișuri aspre care supraviețuiesc împotriva tuturor șanselor unor temperaturi de peste 55℃ vara și foarte multe cu minus iarna.
Pe aici curge Oxus (Amu Daria), râul pe care l- a traversat Alexandru cel Mare în timp ce cutreiera aceste pământuri, împărțindu-și inima între cuceriri de teritorii noi și cucerirea prințesei Roxana pe care o lua de soție. Privind pe geamul mașinii, mi-am imaginat șirurile ordonate de cămile care legau cetățile înfloritoare. Acele caravane nu duceau doar mărfuri, ci și povești. Si ce povești trebuie sa se fi povestit.
Care ar fi rostul poveștilor dacă nu acela de a ne conecta unii cu alții, indiferent de timpul în care s-ar întâmpla povestirea?
În Khiva, între turnul neterminat și aleile umbrite, am simțit că „actul de voință” de a păstra romantismul este o formă de reziliență psihologică. Probabil de aceea și aleg destinațiile acestea, pentru a primi așa de mulți stimuli noi pentru a-i împinge in marginile mintii pe cei la care mă expun zilnic, ajutându-mă să-mi regenerez raportarea la lume și la viață, sa-mi păstrez bucuria pentru fiecare zi și recunoștința pentru fiecare dintre voi, prezenți în viața mea.
Urmând drumul mătăsii am ajuns în Buhara. M-a fascinat Mausoleul lui Ismail Samani. Este o lecție de istorie și geometrie sacră, unde influențele zoroastriene sunt vizibile în fiecare cărămidă. Zoroastrismul, cu cultul său pentru foc și lumină, trăiește și azi în culorile covoarelor „floare” și în ospitalitatea localnicilor care te servesc cu halva de Kokand, cu ceai aromat și îți zâmbesc cu ochii atunci când îți văd entuziasmul de a-i descoperi.
Am zăbovit în forumurile unde odinioară se recita poezie, gândindu-mă la Omar Khayyam, poet și filosof, personaj principal în cartea lui Amin Maalof despre care aminteam în articolul trecut.
Este impresionant cum aceste culturi au înțeles, cu secole în urmă, că mormintele trebuie ridicate deasupra pământului – ca și cum spiritul nu trebuie lăsat să fie strivit de greutatea țărânei, ci să rămână aproape de cer (există desigur si o explicație practică pentru care procedau astfel, dar vreau sa rămâneți cu ideea romantică de a rămâne aproape de cer).
Samarkand: Dorul care creează măreția
Ultima oprire, dar poate cea mai intensă: Samarkand. E greu sa pun in cuvinte stările pe care maretia acestor locuri mi le- a trezit. În Piața Registan, albastrul mozaicurilor te copleșește. Dar dincolo de măreție, stă o poveste despre vulnerabilitate și conexiune iar legendele sunt cele mai potrivite pentru a reda asta.
Se spune că în timp ce Amir Timur (Tamerlane) era departe, în campania din India, soția sa preferată a cerut construirea unui mausoleu grandios pentru a-l surprinde la întoarcere. Desigur, și Timur construise unul pentru ea. Arhitectul, îndrăgostit de ea, a cerut un singur lucru pentru a termina lucrarea la timp: un sărut. Semnul rămas pe obrazul ei, de la focul dragostei pe care el o simțea, a fost dovada unei trădari din dragoste, dar și a unei nevoi umane profunde de conectare (și mulți dintre noi facem poate greșeli atunci cand ne este dor…).
Chiar și un tiran precum Timur avea nevoie de un „acasă”, de un model de devotament (ea nu a fost omorâtă pentru trădarea ei, arhitectului însă i s-a tăiat capul).
Deși imperiul lui Timur a fost unul de fier, el a construit frumosul pentru a oferi poporului o identitate vizibilă, o mândrie de a aparține.
Astăzi, Uzbekistanul este un carusel de emoții: bucurie, uimire, dar și recunoștință. Este o lecție despre cum putem reconstrui punțile cu trecutul nostru, chiar și atunci când acesta a fost încercat de „ștergeri” istorice.
Vom trece granița în Tadjikistan! Alte lecții de istorie, alte perspective, alți oameni.
Pentru mine rămâne convingerea că Orientul din cărțile mele există, atâta timp cât alegem să privim lumea prin lentila curiozității și a compasiunii.
