Tadjikistan – în țara cuvintelor nespuse – Călătoriile Mele
M-am gândit mult cum să îmi așez în cuvinte gândurile, impresiile și trăirile pe care trecerea din Uzbekistan în Tadjikistan mi le-a năvălit în minte. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt, acesta ar fi neașteptat. Poate și pentru că starea mea de contemplație a orașelor de pe Drumul Mătăsii mi-aș fi dorit-o păstrată încă puțin, ca într-o bulă de misticism.
Granița: Când sistemul cade și memoria se activează
Primul iz de schimbare a fost chiar la intrarea în Tadjikistan, țară vecină cu Uzbekistanul, a cărei graniță am traversat-o pe jos, trăgând de troler pentru că… așa se traversează granița aici (ups!). Din punct de vedere geopolitic, acest „mers pe jos” este rezultatul unor decenii de relații tensionate între cele două state pe tema resurselor de apă și a frontierelor, situație care a lăsat punctele de trecere într-o stare de izolare administrativă.
Nu aceasta a fost însă partea complicată. Știam că așa se va întâmpla, însă surpriza a fost că sistemul informatic nu funcționa pentru că nu era electricitate și am fost nevoiți cu toții să așteptăm câteva ore pentru formalități. S-au strâns până la urmă mai bine de o sută de oameni la o coadă nedezorganizată — localnici din ambele țări probabil obișnuiți cu asta, turiști ca și noi, surprinși și amuzați inițial de această situație.
Memoria se activează repede atunci când identifică stimuli familiari, așa că ne-am adus aminte de perioade trăite și în țara noastră, când nu aveam curent, când stăteam la cozi și când ne împingeam să nu ne pierdem rândul, când ascultam obedienți autoritatea sperând să trecem neobservați… Ne-a mai scăzut un pic amuzamentul când toate acestea ne-au venit în minte… Un pic a scăzut și entuziasmul de a descoperi încă o țară, încă un popor, însă nu prea am dat atenție acestui lucru atunci.
Ba chiar oprindu-ne la un sit arheologic lângă Panjakent — Sarazm, atestat cu peste 5000 de ani în urmă (mileniul IV î.Hr.) și aflat pe lista UNESCO — uitându-mă la exponatele descoperite acolo, mi-am reactivat curiozitatea pentru felul în care oamenii trăiau, simțeau, se bucurau, petreceau.
Ajungând în Dușanbe (al cărui nume înseamnă „Luni”, după ziua de târg a micii așezări de odinioară), am descoperit un oraș care pare să caute o identitate pierdută între imperii. În 1924, zona era doar o parte autonomă sub Uzbekistan, iar în 1929, Stalin i-a schimbat numele în Stalinabad. Astăzi, orașul respiră prin Piața Somoni, ridicată în cinstea lui Ismail Somoni, cel care în secolele IX-X a unit popoarele persane în Imperiul Samanid (Transoxiana). Se spune că numele „tadjic” vine chiar de la coroana (taj) purtată de acesta.
Clădirile noi sunt construite într-un stil arhitectural impunător care pot acomoda deopotrivă hoteluri, cantine și restaurante sau sedii ale administrației. Dacă nu ar fi scris ce anume reprezintă, ți-ar putea părea toate muzee 🤭. Uneori grandoarea aparentă poate fi folosită ca și pârghie pentru a mima măreția dorită. Realitatea însă nu se lasă acoperită cu poleială.
Zidul invizibil și confuzia identitară
Un lucru care îmi place mult în călătoriile mele este asemănarea pe care o găsesc între oameni indiferent de pe ce continente suntem. Există un fir nevăzut, emoții care se simt la fel, bucurii care se trăiesc la fel, dureri care lasă semne similare, gesturi care ne apropie fără să ne spunem niciun cuvânt. Aici am simțit însă cel mai puțin acest lucru. Nu neapărat am văzut diferențele, ci mai degrabă am simțit lipsa de conectare, de disponibilitate la conectare.
Tadjikistanul este o țară închisă, săracă deși bogată în minereurile munților fabuloși (care ocupă peste 93% din teritoriu). Uneori, izolarea geografică a acestor munți imenși se reflectă în izolarea psihologică a oamenilor. Este o dictatură care poleiește încercând să acopere nefericirea, dar care a reușit să creeze confuzie în identitatea oamenilor. Mi-a părut că nu știu cum să se poarte: să se bucure că îi întreabă un străin ceva sau să se ferească, să fie curioși sau să se teamă, să fie ospitalieri sau să ne ignore, să ne certe că nu vorbim rusa sau să fie politicoși totuși, să ne zâmbească sau să ne întoarcă spatele. Poate ca am tendinta sa psihologizez lucrurile insa am simțit că această reținere este, de fapt, o formă de supraviețuire — o tăcere care nu e goală, ci e plină de precauție. Si gasesc atat de trista precautia ca inlocuitor pentru autenticitate!!! Au fost așa de multe situații în care confuzia lor a trezit confuzie în mintea mea, iar abilitățile mele de reglare emoțională au fost serios puse la încercare! Ajută mult că am venit acasă de câteva zile pentru a putea scrie coerent niște gânduri legate de această experiență :).
Și totuși…
- Am mâncat samsa cu carne de vită și am știut exact ce mănânc pentru că o bătrânica, văzându-mă confuză în fața tarabei, mi-a intins mâncarea ei să o gust să știu ce să îmi comand.
- Un tânăr barista mi-a făcut un cappuccino pe care l-am savurat pe o terasă cu o muzică faină, uitând de orice sentiment de nesiguranță sau neplăcere pe care l-as fi putut avea.
- Ghidul nostru tadjic s-a uitat cu atâta atenție constant la noi (uneori era chiar ciudat făcând asta) doar pentru a reuși să suplinească lipsa de contact pe care o aveam cu oricine altcineva în afara grupului nostru acolo. Ca să înțelegeți mai bine, nu puteam face aproape nimic fără el, aveam internet doar la hotel, deci fără Google Translate, și totul era scris cu litere chirilice în doar 2 limbi: tadjică și rusă. Rareori cineva vorbea engleza dacă avea disponibilitate să vorbească cu noi. Așa că în acest context în care și comanda la masă era luată tot de ghid, el a fost ancora noastră.
- Mi-am limpezit mintea la altitudini de peste 2500 de metri și mi-am fericit ochii cu munți fabuloși și peisaje năucitoare. Am trăit toate acestea alături de oamenii frumoși din grupul cu care am călătorit.
Pentru a înțelege reziliența acestui spirit persan, am căutat versuri ale poetului lor adorat, Rudaki si am gasit asta( mi-a patut ca se potriveste):
„Lumea-i ca o mare, de vrei să treci prin ea,
Fă-ți barcă din fapte bune și nu te vei îneca.”
Mă întorc din Tadjikistan cu o recunoștință profundă pentru libertatea de a vorbi, de a zâmbi unui străin fără teamă și de a nu fi nevoită să „ghicesc” dacă bunătatea celui din fața mea este permisă de regim. Am călătorit prin istorie, prin praf și prin confuzie, dar am făcut-o alături de oamenii frumoși, iar asta a transformat totul într-o lecție despre reziliență.
Uneori, călătorim nu doar ca să vedem locuri noi, ci ca să înțelegem mai bine cât de prețioasă este claritatea propriului nostru drum.
Și îmi doresc din suflet, pentru mine si pentru voi, să facem alegeri conștiente, umane, într-o lume plină de oportunism.
Cu prietenie,
Suzana
