„Nothing Else Matters” (Gânduri de Terapeut)
În timpul săptămânii, spațiul cabinetului este unul de liniște, un spațiu al nuanțelor, al reglării emoționale unde ascult cu atenție pauzele dintre cuvinte și unde liniștea este, de multe ori, cel mai bun instrument terapeutic. După fiecare zi la cabinet am nevoie și de liniștea mea unde să pot integra lucruri auzite de voi, care poate spun ceva și despre mine. Poate fi nevoie de multă liniște din meseria aceasta a mea dupa cum pare.
Dar miercuri, spațiul meu terapeutic a fost înlocuit de vibrația metalică a unui stadion, iar liniștea a făcut loc unui tunet controlat. Miercuri, alături de zeci de mii de oameni am trăit un alt fel de moment terapeutic, am simțit apartenență, conectare, siguranța normalității mele într-un alt fel. Pentru ca nicunul dintre noi nu avem doar un singur mod in care putem sa functionam, avem mult mai multe, avem multa energie pe care o anulam pentru ca nu o mai consideram potrivita rolurilor serioase, avem trairi inhibate pentru ca nu par social acceptate si avem poate, ganduri gandite pe care alegem sa le ignoram pentru ca ne par ale altcuiva, care am fost si nu consideram ca mai suntem.
Am fost la concertul Metallica. Și nu am mers singură, ci cu toată familia. Există un fir invizibil, probabil mai multe, dar există unul sigur, cu care suntem legați unul de celălalt și se vede atunci când zâmbim la același vers, ne căutăm privirea în anume momente, ne ridicăm în picioare la aceeași vibrație, începem să cântăm în același timp. Este magia noastră!
Cineva ar putea vedea aici un contrast izbitor. Eu, însă, o văd și o simt ca pe o continuitate necesară. Și nu a fost despre nostalgia adolescenței sau frica de a îmbătrâni, ci despre recunoașterea și asumarea a ceea ce am fost și sunt, despre nonconformismul meu, despre autenticitate. În psihologie, vorbim adesea despre „umbră” – acele părți din noi care sunt intense, uneori furioase sau nonconformiste, pe care societatea ne învață să le ascundem sub haine călcate și zâmbete de complezență. Metallica nu este doar despre muzică pentru mine; este un ritual colectiv de catharsis, un spațiu sigur unde umbra are voie să danseze, în care ne putem apropia și mai mult de autenticul noi.
Master of Puppets: Cine trage, de fapt, firele?
În cabinet, „păpușarul” poartă multe măști: poate fi o traumă veche, o voce critică interioară sau presiunea de a ne conforma unor standarde care nu ne aparțin, pe care însă ne este foarte greu să le modificăm. Piesa aceasta este o analiză psihologică brutală a pierderii controlului. Când suntem „la dungă”, suntem adesea păpuși care execută mișcări perfecte, dar lipsite de viață. Și sunt convinsă că fiecare dintre noi, în multe momente, acționăm automat fără entuziasm, sau pasiune sau prezență conștientă în actul nostru.
Nonconformismul pe care îl celebrăm la un concert rock este momentul în care tăiem acele fire și creăm altele, mai aproape de noi înșine. Fire care ne ajută să recunoaștem poate că, uneori, pentru a te vindeca, trebuie să ai curajul să fii „dezordonat”, să fii furios – adică să fii real, nu doar funcțional.
The Unforgiven: Iertarea ca act de rebeliune
Cea mai mare provocare în terapie este lupta cu acea parte din noi care s-a lăsat modelată de dorințele altora până când și-a pierdut chipul. Drama omului care trăiește încercând să facă pe plac tuturor, doar pentru a muri „neiertat” de sine însuși, plin de regrete, este o temă recurentă la cabinet. Să merg cu „tribul” meu la concert este un mod de a spune: „Noi nu vom fi cei neiertați”. Ne dăm voie să ne bucurăm împreună de ceea ce ne face inima să vibreze, învățând unul de la altul că nu trebuie să ne sacrificăm autenticitatea pe altarul aparențelor pentru a fi iubiți sau acceptați.
Dincolo de piesele clasice, Metallica a început să exploreze în ultimii ani (pe albumul 72 Seasons) teme și mai directe despre sănătatea mintală:
„Screaming Suicide” abordează tabuul gândurilor negre, transformând rușinea în cuvânt și sunet. Ne amintește că „strigătul” este primul pas spre eliberare.
„Lux Æterna” (Lumina Eternă) este despre acea strălucire interioară pe care o căutăm în terapie, pe care fiecare dintre noi știm că o avem în noi dar nu întotdeauna avem și curajul să o lăsăm să se vadă – momentul de claritate care vine după o perioadă de întuneric. Este despre anticipare și despre bucuria pură de a fi prezent, aici și acum, în sunet.
Umanitatea comună și resetarea necesară
Există ceva profund terapeutic în a sta în mijlocul a zeci de mii de oameni care strigă aceleași versuri. Este definiția „umanității comune”. În acele ore, dispar titlurile profesionale și rolurile sociale. Nu mai sunt terapeutul, părintele sau adultul care „trebuie să le știe pe toate”. Sunt doar un om printre oameni, vibrând la aceeași frecvență. Această descărcare colectivă funcționează ca o resetare a sistemului nervos. După ce ai „scos afară” toată tensiunea prin ritm, te poți întoarce în liniștea cabinetului mai așezat, mai golit de reziduuri emoționale. Așa că sunt mult mai conectată la meseria mea zilele astea :).
Nonconformismul nu înseamnă să negi regulile, ci să nu te lași definit de ele. Este despre a avea curajul să fii vulnerabil sub lumina reflectoarelor și să admiți că, uneori, ai nevoie de volumul la maxim pentru a auzi ce spune inima ta.
Îmi doresc ca „Nothing Else Matters”, dacă alegeți să vă începeți ziua cu ea sau să o ascultați ca un reset după prânz, să răsune ca un imn al priorităților așezate corect: conexiunea cu cei dragi, curajul de a fi autentic și libertatea de a simți totul, la maximum, fără teamă. Pentru că, până la urmă, dincolo de măști și roluri, nimic altceva nu contează cu adevărat.
Cu prietenie, Suzana
