Iluzia că suntem împreună și realitatea faptului că suntem singuri (Gânduri de Terapeut)
Notificări pline, inimi goale: Paradoxul singurătății digitale
Se întâmplă de ceva vreme să mă întâlnesc cu regularitate cu un paradox: deși există un activism social în lumea virtuală, loc în care sunt mulți prieteni, multe notificări, mulți stimuli care aparent sugerează conectare, aud de la oameni, în cabinet, despre însingurarea lor, despre lipsa de apartenență, despre dificultățile de a găsi un partener. Și desigur, îmi zburdau prin minte nenumărate idei pentru motivele generale pentru care se întâmplă acest lucru (la nivel individual lucrurile sunt nuanțate și nu voi intra acolo), însă o idee apare constant: există un decalaj mare între iluzia că suntem conectați și realitatea faptului că suntem singuri. Adica traim asa de mult in aceasta iluzie a conectarii incat abia sesizam singuratatea sau rareori o corelam cu afundarea noastra in lumea virtuala.
Probabil apare constant în articolul meu ideea de conectare, însă nu pot să ignor că în aproape fiecare interacțiune pe care o am în spațiul terapeutic, in spatele fiecărei nefericiri, a fiecărei nevoi sau a fiecărei frici, se află într-un fel sau altul aceasta nevoie: de a avea pe cineva alături, de a simți siguranță în preajma cuiva, de a permite vulnerabilității să se așeze liniștită fără spaima expunerii.
Ce înseamnă, de fapt, să fim conectați?
Și poate ar fi necesar să explic un pic sensul la care mă refer când scriu asta. În abordarea relațională Imago, conectarea nu este doar o opțiune socială, este o nevoie biologică și psihologică fundamentală; Harville Hendrix spunea atât de frumos că „noi ne naștem în relație, ne rănim în relație și ne putem vindeca tot în relație”. Luati-va un pic de timp sa va ganditi la aceasta afirmatie, va rog! Relația este spațiul în care devenim cu adevărat vizibili pentru celălalt, iar siguranța psihologică se naște doar atunci când ne simțim ascultați, oglindiți și validați în totalitatea noastră, nu doar sub măștile selectate sau în rolurile asumate pe care alegem să le arătăm lumii.
Și poate are și mai mult sens dacă ofer și perspectiva neuroștiinței pentru a avea o încadrare mai bună: sistemul nostru nervos este configurat exact ca acum mii de ani. Pentru creier, o conexiune reală înseamnă: contact vizual direct (care reglează sistemul nervos prin activarea nervului vag, transmițând instantaneu corpului semnalul că suntem în siguranță, scăzând ritmul cardiac și nivelul de cortizol), micro-expresii faciale citite în timp real, tonalitatea vocii si limbajul corporal. Nimic nu se intampla simplu in creierul nostru!
Like-ul se vede, dar emoția se pierde pe drum
Și revenind la iluzia conectării pe rețelele sociale, aș vrea să vă gândiți că aici primim doar informație (text, imagini, un „like”), nu și prezență. Creierul nostru procesează notificările ca pe niște stimuli cognitivi, dar din punct de vedere emoțional rămâne „flămând”, pentru că nu se eliberează oxitocina (hormonul atașamentului și al siguranței), ci doar dopamina (hormonul recompensei rapide).
De exemplu: am scris un articol și îl postez, primesc inimioare și like-uri, îmi doresc să am un număr mare de aprecieri, dar totul rămâne la acest stadiu de a vedea și înțelege cognitiv unde se situează postarea mea. Cum anume vă simțiți voi, dacă atinge sau nu atinge un punct sensibil, dacă rezonați sau nu cu subiectul, dacă aveți o proprie opinie despre ceea ce tocmai ați citit, toate acestea nu le văd. Și nici voi nu vedeți emoțiile mele atunci când transmit acest mesaj.
Pare că sunt conectată cu voi, dar în realitate doar transmit niște stimuli fără a fi martoră și la ceea ce non-verbalul fiecăruia dintre voi mi-ar transmite pentru a avea o părere mai clară despre postarea mea. Nu e puțin lucru că vă luați timp pentru apreciere, mă bucur mult că o primesc și sunt nerăbdătoare și pentru următoarele aprecieri :)) , ceea ce cred că devine mai evident însă este că doar asta nu ne menține conectați. Dacă însă ne-am și întâlni pentru a povesti ceea ce fiecare dintre noi a simțit, atunci am putea spune că este un moment de conectare a noastră.:)
Când reacționăm la o mască, ne simțim și mai singuri
Atenția către un topic sau altul înseamnă validare pe moment, dar nu înseamnă conexiune. Și aceasta poate fi o capcană. Oamenii își postează adesea versiunile înfrumusețate, iar ceilalți reacționează la acea mască. Când un client primește 100 de aprecieri pentru o poză reușită, el știe, în sinea lui, că oamenii aceia nu îl cunosc cu adevărat în momentele lui de vulnerabilitate. Prin urmare, validarea digitală adâncește sentimentul că „dacă m-ar cunoaște cineva așa cum sunt în realitate, nu m-ar mai plăcea poate așa mult”. Și asta adâncește sentimentul de însingurare. Cu temerile acestea vin deseori oamenii la cabinet.
Relațiile reale sunt complicate, imprevizibile și cer efort. În realitate, riști să fii respins, trebuie să gestionezi momente de tăcere stânjenitoare sau conflicte. Ecranul oferă control total. Poți răspunde la un mesaj când vrei, poți șterge un comentariu, poți închide aplicația. Digitalul a devenit o formă de evitare emoțională, chiar dacă nu ne este ușor să recunoaștem acest lucru. Mulți oameni aleg inconștient „siguranța” ecranului în locul „riscului” unei interacțiuni reale, dar prețul plătit este că o relație care nu implică vulnerabilitate nu poate oferi nici satisfacție emoțională. Și rezultatul poate fi un gol emoțional, o viață interioară goală.
Telefonul ca anestezic pentru momentele de gol
Înainte, când oamenii erau singuri, își lăseau mintea să hoinărească, procesau emoțiile zilei sau căutau interacțiuni spontane (o vorbă cu un vecin, o privire în autobuz). Și pot povesti despre asta pentru că știu bine cum eram și eu și alții asemeni mie, în perioada aceea.
Astăzi, în secunda în care apare un gol, un disconfort sau o emoție grea, ducem mâna la telefon. Notificările funcționează ca un anestezic. Nu mai avem momente de reflecție, așa că nu ne mai integrăm experiențele trăite. Sau nu le mai avem la fel de des. Și devenim astfel mai străini de noi înșine, iar când suntem străini de noi, nu ne putem conecta autentic nici cu ceilalți. Dopamina ne păcălește oferindu-ne o suprastimulare. Iar suprastimularea ne diminuează atenția de la nuanțele de care avem nevoie pentru a ne simți conectați.
Nu înseamnă să aruncăm telefoanele, ci să redevenim conștienți. Să înlocuim câteva interacțiuni digitale cu „firele nevăzute” ale realității: un contact vizual prelungit, o cafea băută privind oamenii, sau florile sau cerul, nu ecranul, o conversație curajoasă în care spunem „nu sunt bine”, în loc de un emoji zâmbitor.
Să revenim cu atenția către noi! Acesta este mesajul meu pentru voi astăzi 😊
Cu prietenie,
Suzana
