Ce nu se vede în 50 de minute (Gânduri de terapeut)
Există multe mituri legate de rolul terapeutului, mai ales acum când acest cuvânt este asociat cu atât de multe intervenții (convenționale sau mai puțin convenționale). Unul dintre aceste mituri este acela conform căruia terapeutul este detașat de povestea pe care o ascultă, un ecran pe care nu se proiectează nimic. Se spune că, odată ce am ieșit din cabinet, lăsăm totul acolo, ca și când am închide un sertar ermetic.
Realitatea este însă alta — mai dezordonată, haotică uneori, dar categoric frumoasă și plină de sens.
Adevărul este că în cabinet suntem întotdeauna cel puțin doi oameni, două universuri diferite care se întâlnesc cu curaj, curiozitate, disponibilitate și vulnerabilitate, într-un spațiu de siguranță. Devine, astfel, imposibil să nu existe un impact de ambele părți. Poveștile pe care le ascult, curajul pe care îl observ și durerea pe care deseori o simt nu trec pe lângă mine fără să lase urme. Mă modelează, mă pun pe gânduri și, uneori, mă împing să mă uit către propriile mele umbre.
De ce am început să scriu despre asta?
Din dorința de a fi autentică. Din dorința de a vă oferi o perspectivă asupra a ceea ce înseamnă relația și modelarea terapeutică, lăsându-vă să mă vedeți dincolo de rolul de psihoterapeut. Vreau să aduc un pic de lumină în ceea ce se întâmplă în mintea și inima mea , in tot ceea ce nu se vede in acele 50 de minute, după ce voi iesiti din cabinet si ușa se închide.
Voi scrie cu regularitate despre:
– Impactul procesului terapeutic – cum mă transformă pe mine experiențele voastre.
– Lecțiile învățate – ce învăț din fotoliul de psihoterapeut și cum mă modelează asta ca om.
– Omenescul dincolo de profesional – momentele de neputință, de revelație sau de bucurie pură.
Vreau să menționez un lucru esențial: acest spațiu va respecta întotdeauna confidențialitatea. Nu voi scrie despre identități, ci despre ecouri. Nu voi scrie despre cazuri, ci despre procesele interne care își lasă urmele în viața mea.
Vă invit să urmăriți aceste note de subsol nu pentru a primi sfaturi, ci pentru a vedea că, în călătoria spre noi înșine, niciunul dintre noi nu este singur. Nici măcar terapeutul.”
