Fragilitatea lui „împreună” (Gânduri de terapeut)
Ce nu se vede în 50 de minute: Fragilitatea lui „împreună”
(Gânduri de terapeut)
„Oare sunt prea mult?”, „Oare exagerez?”, „Dacă o pierd, nu voi rezista…”, „Dacă moare, eu ce fac?”
Săptămâna aceasta, cabinetul a fost plin de o stare aparte — o neliniște care nu purta un singur nume, ci mai multe chipuri. A fost despre anxietatea care se strecoară între noi și ceilalți: nu doar în cuplu, ci și în prietenii, în relația cu părinții sau la birou. Atâtea incertitudini, atâtea gânduri proiectate într-un viitor imaginat și atât de puține în prezentul momentului; atâta vinovăție și atât de puțină disponibilitate către iertare.
Cum am simțit-o eu, din fotoliul meu de terapeut?
Am simțit, mai mult ca oricând, cât de mult ne costă lipsa de siguranță. Am văzut oameni curajoși care se temeau să nu fie „prea mult” sau, dimpotrivă, „prea puțin”. Am simțit nodul în gât al celui care vrea să ceară apropiere, dar se teme de respingere, și am simțit pulsul ridicat al celui care simte că se sufocă atunci când celălalt vine prea aproape.
Am simțit vulnerabilitatea aproape palpabilă a bărbatului care, zeci de ani, nu și-a permis să simtă pentru a putea fi „stâlpul” ei, dar și dezorientarea și furia femeii care își conștientizează nevoile proprii și își înțelege neputințele.
În Terapia Imago, spunem adesea că „siguranța este non-negociabilă”. Fără ea, creierul nostru intră în modul de supraviețuire. Iar săptămâna aceasta am văzut multe „creiere în supraviețuire” căutând cu disperare o cale spre conexiune.
Oglindirea: De la ziduri la poduri
M-am surprins reflectând la propriile mele momente de anxietate în relații — cum aș fi putut să nu o fac? M-am întrebat: „De câte ori am ales să ridic un zid în loc să construiesc un pod, doar pentru a mă simți în siguranță? De câte ori fac oare asta acum?”
Și am concluzionat că o fac. Încă mă retrag instinctiv atunci când nu mă simt suficient de în siguranță și asta se întâmplă pentru că este felul în care eu am învățat să am grija de mine, singură, felul in care eu am ales sa ma protejez, sa ma adaptez, sa functionez. Ce se întâmplă acum diferit este că îmi dau seama că fac asta, am învățat de ce o fac și aleg conștient o altă cale. În realitatea în care eu trăiesc azi, sunt în siguranță, sunt iubită, pot fi eu, sunt acceptată și pot fi vulnerabilă.
Este nevoie de curaj să ieși dintre zidurile pe care singur le-ai creat. Un prim pas este să fii curios: și în legătură cu tine (cum ai putea fi mai bun cu tine în fiecare zi?), dar și în legătură cu ceilalți și modurile lor de a fi. Diversitatea aduce bucurie dacă suntem suficient de deschiși să o acceptăm.
Impactul asupra mea
Impactul acestor 50 de minute cu voi m-a făcut să realizez, inca o data, că anxietatea nu este un defect, ci un semnal de alarmă al unui suflet care are nevoie de confirmarea că este în siguranță. M-a modelat să fiu și mai atentă la „spațiul dintre noi” și să prețuiesc enorm momentele în care, în ciuda fricii, cineva alege să fie vulnerabil — inclusiv eu.
Lecția cu care rămân după ce s-a închis ușa cabinetului:
Relațiile sunt locul unde ne rănim, dar sunt singurul loc unde ne putem vindeca. Anxietatea ne spune că ne pasă. Iar curajul nu înseamnă absența acestei neliniști, ci decizia de a rămâne prezenți, de a respira și de a face un pas mic către „lumea celuilalt”, cu curiozitate și cu acceptarea diferențelor dintre noi.
Vă mulțumesc pentru că îmi permiteți să fiu martoră la acest proces. În călătoria spre conexiune, niciunul dintre noi nu este singur. Nici măcar terapeutul.
Tu de câte ori ai ales să ridici un zid săptămâna aceasta, deși inima ta căuta un pod?
