Lupta pentru putere: Despre anestezia îndrăgostirii și ce urmează după (Despre Relații)
„Partenerul tău nu este cel care te rănește, ci este cel care îți arată unde ești deja rănit.”
Întreaga săptămână a fost sub umbrela relaționării pentru mine. Am avut 3 zile un curs avansat de terapie relațională Imago, care a fost — cum este fiecare în parte, de altfel — un boom emoțional pentru mine, atât la nivel personal, cât și profesional. Și seara trecută, am fost la conferința Ralucăi Anton despre conexiunile vizibile și invizibile, despre harta relațiilor pe care fiecare o avem.
Natural sau nu, despre relații mi-am propus să scriu azi, mai exact despre perioada de luptă pentru putere care apare în relații și este atât de frumos structurată, explicată și abordată în terapia relațională Imago. Și cred că acest concept de luptă în relație nu ne este străin niciunuia dintre noi.
Există o etapă, după ce se așază lucrurile cu emoțiile noastre din faza de îndrăgostire, când începem să observăm lucruri care ne irită sau ne plac mai puțin la partenerul nostru. Acesta este începutul 🙂
Este momentul în care începem să vedem partenerul nu prin prisma nevoilor noastre idealizate, ci în toată complexitatea lui umană. Pentru că, nu-i așa, partenerul nostru este un om diferit, cu o personalitate diferită, cu bagaje emoționale și nevoi proprii diferite. Și, de cele mai multe ori, ceea ce vedem ne sperie, ne activează frici știute sau neștiute.
Foarte frumos spunea Raluca Anton seara trecută la conferință că fiecare dintre noi ne naștem cu un soi de „eprubete” pentru nevoile noastre non-negociabile, pe care începem să le umplem de când venim pe această lume, pe măsură ce trecem prin diverse etape de dezvoltare. Și continuăm să ne dorim să umplem eprubetele și în relația de cuplu. Când acest lucru nu se mai întâmplă, temerile noastre ies la iveală.
De ce? Pentru că ne alegem partenerii care au un amestec de trăsături pozitive și negative ale îngrijitorilor noștri. Să reținem „negative”, v-aș sugera! Familiaritatea pe care am simțit-o în faza de îndrăgostire și sentimentul acela de „acasă” includea mai mult decât trăsături pozitive, doar că, îndrăgostiți fiind, pe acelea negative nu prea le vedeam.
Ce se întâmplă, de fapt, când ne îndrăgostim? Alegem, inconștient, persoana care are „capacitatea” de a ne apăsa exact pe acele butoane care au rămas sensibile din copilărie; persoana pe care o considerăm cel mai aproape de a ne putea oferi vindecare pentru toate cele neîmplinite în parcursul nostru de creștere, cel mai aproape de a ne putea umple eprubetele de nevoi.
Însă această promisiune de vindecare vine la pachet cu o provocare uriașă. Tocmai pentru că partenerul are acele trăsături „negative” familiare, el devine oglinda în care rănile noastre încep să usture din nou. Aici, harta relațiilor noastre se intersectează cu frica, iar promisiunea de „acasă” se transformă, pe neașteptate, într-un câmp de antrenament dur.
Revenind la lupta pentru putere, această etapă nu este un semn că relația s-a stricat, ci este un mecanism de supraviețuire sau de adaptare pe care tot în copilărie l-am dezvoltat. Când anestezia îndrăgostirii trece, rănile vechi încep să se simtă, iar creierul nostru își activează sarcina principală: supraviețuirea. Și pentru că nu știm cum să gestionăm durerea, apelăm la singurul instrument pe care creierul îl cunoaște pentru a se simți în siguranță: Controlul.
Controlăm pentru că ne este frică.
Ne este frică de faptul că vom fi abandonați. Ne este frică de faptul că vom fi invadați. Ne este frică că nu suntem suficient de buni, că vom rămâne singuri, că nu ne descurcăm.
Sunt multe frici… Și începem să luptăm pentru a nu pierde ceea ce am simțit că putem avea: un spațiu de siguranță, de acceptare, de iubire curată. Când unul dintre noi simte toate acestea amenințate, fiecare comportament se modifică. Partenerul simte asta, se activează și creierul lui pentru a-l menține în siguranță, se activează și fricile lui (pentru că și el are propriul bagaj emoțional) și își schimbă și el reacțiile.
Așa începe lupta în care fiecare, de teama pierderii conexiunii, începe să critice, să vâneze greșeli, să forțeze discuții, să-l „repare” pe celălalt sau să controleze spațiul. Sau, dimpotrivă, să se distanțeze prin retragere, tăcere și refugiu în muncă sau hobby-uri. Ambele sunt forme de control. Amândoi încercăm, disperat, să gestionăm o frică interioară prin manipularea comportamentului celuilalt. Ne luptăm pentru putere pentru că ne simțim neputincioși în fața propriei vulnerabilități.
De ce luptăm, deci?
Lupta pentru putere este, în esență, un protest împotriva pierderii conexiunii. Este modul nostru disperat de a spune: „Fă ceva ca să nu mă mai doară!”. Dar tragedia este că folosim arme care distrug exact ceea ce încercăm să salvăm: siguranța relației.
Când încercăm să controlăm comportamentul partenerului, noi nu căutăm iubire, ci căutăm liniștirea propriei frici. Însă controlul nu aduce niciodată siguranță reală, ci doar o liniștire temporară sub care continuă tumultul temerilor noastre.
Ce facem cu această luptă?
Primul pas — și poate cel mai greu — este să ne uităm sub „furia” sau „retragerea” noastră și să găsim vulnerabilitatea. Să înțelegem că partenerul nostru nu este inamicul nostru, ci este cel care, prin prezența lui, ne scoate la lumină părțile care au nevoie de vindecare. Să ne cunoaștem pe noi înșine și să-l ajutăm pe partener să ne cunoască.
Lupta pentru putere se termină abia atunci când renunțăm la dorința de a-l schimba pe celălalt pentru a ne simți noi bine și începem să fim curioși despre lumea lui interioară. Când trecem de la „Am dreptate!” la „Povestește-mi mai multe despre cum te simți tu”. Când îi respectăm trăirile acceptându-l și când suntem acolo nu pentru a oferi soluții, ci pentru a-i arăta că suntem împreună în orice se întâmplă.
Lupta pentru putere nu este un semn că am ales greșit partenerul. Din contră, este semnul că relația a ajuns în punctul în care vindecarea este posibilă. Doar că vindecarea nu vine prin „victorie” asupra celuilalt. Nu vine din a avea dreptate. Vine din curajul de a lăsa garda jos și de a recunoaște:
„Încerc să controlez totul acum pentru că, de fapt, îmi este foarte frică să nu te pierd”.
Poate, în această săptămână, vei încerca să te orientezi în propria hartă și să descoperi ce buton a fost apăsat când te-ai supărat, ce nevoie personală nu a fost satisfăcută și poate, cu un pic de introspecție, vei vedea și ce anume ai făcut chiar tu pentru a ajunge în punctul de luptă.
Cu prietenie, Suzana
