Ce se ascunde în spatele nevoii de a judeca? (Gânduri de terapeut)
Săptămâna trecută, m-am aflat în fața unui public pe care, recunosc, l-am etichetat drept „pretențios” înainte chiar de a începe să mă gândesc la prezentarea pe care am fost invitată să o susțin în fața lor. Deși îmi place să cred despre mine că pun rar etichete și că privesc dincolo de aparențe, de data aceasta am căzut în propria capcană și am făcut ceea ce le spun clienților mei că se numește o „eroare de gândire” sau o distorsiune cognitivă.
Și, surprinzător, mi-am dat seama de asta mult mai târziu decât m-aș fi așteptat. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte câteva zile bune că în spatele etichetei mele se ascunde vreo neliniște de-ale mele. Și nu este deloc aroganță când zic asta. 🙂
Desigur, mă ajută mult să știu cum funcționează mintea mea și astfel să îmi reglez emoțiile în timp real; sunt destul de mult conectată la mintea mea și la felul în care funcționez mental. Ce este fascinant, însă, este că atunci când există credințe adânc înrădăcinate pe care nu le activăm în mod curent, emoția apare într-un mod automat.
E ca și cum aș fi ridicat instinctiv o umbrelă pentru că mi s-a părut că ar putea să plouă, fără să realizez că, făcând asta, nu mai pot vedea cerul întreg, ci doar marginile înguste ale propriei mele protecții. Și ce emoție ar fi putut să mă activeze instantaneu să deschid umbrela? Ce emoție poate fi mai puternică decât… frica? Am putea-o numi anxietate socială sau anxietate de performanță în contexte în care există public sau autoritate, dar să o păstrăm în varianta brută, pe care amigdala o generează automat. 🙂
Deci, ce mi s-a întâmplat?
Răspunsul stă în biologia noastră. Daniel Kahneman, laureat al Premiului Nobel pentru cercetările sale în acest sens, explică faptul că mintea noastră funcționează prin două sisteme:
Sistemul 1: Este cel automat, intuitiv și extrem de rapid, care nu stă să analizeze nuanțe, ci caută supraviețuirea și economia de energie (pentru că, da!, creierul este cel mai mare consumator de energie pe care îl avem). Astfel, când ne aflăm în fața unei situații noi sau stresante — cum este o prezentare în fața unui public (ups!) — Sistemul 1 pune o etichetă rapidă pentru a ne „pregăti” terenul. Încearcă să ne ajute să ne securizăm cu ceva față de care știm deja cum să ne raportăm. „Sunt pretențioși” a fost, de fapt, traducerea unei frici: „Trebuie să fiu în gardă, trebuie să fiu pregătită, nu mă pot face de râs… și multe altele care au venit șuvoi”.
Sistemul 2: Este cel analitic, rațional, dar mare consumator de energie. Este cel care caută răspunsuri complexe, cel care verifică faptele și cel care, în final… abia după câteva zile… îmi șoptește: „Suzana, sunt doar oameni care sunt aici să te asculte. Și ei, la rândul lor, au propriile frici și sisteme de supraviețuire”.
Cum m-a ajutat sau m-a împiedicat această etichetă în pregătirea prezentării mele?
Paradoxal, m-a ajutat să fiu mai riguroasă, să caut argumente științifice solide și să nu las nimic la voia întâmplării. Frica a fost o resursă excelentă pentru performanță. Însă, m-a și împiedicat: a ridicat un zid invizibil de rigiditate între mine și ei, înainte ca întâlnirea să aibă loc. Eticheta a fost „soluția simplă” a creierului meu pentru a gestiona ceva ce credea că știe, dar care, de fapt, îi bloca accesul la spontaneitate, la curiozitate și la deschidere către nou. Am consumat mai puțină energie în acest sens câteva zile.
Ne punem deseori întrebări despre de ce reacționăm într-un anumit fel. Uneori regretăm felul în care ne comportăm și încercăm să găsim explicații sau justificări, deseori externalizând responsabilitatea către mediul care ne provoacă sau nu ne înțelege. Fiecare dintre voi aveți sigur cel puțin un exemplu în această direcție. Dar răspunsul nu e mereu la suprafață. Uneori, e nevoie ca Sistemul 2 să facă un efort conștient pentru a demonta scurtăturile pe care Sistemul 1 le-a construit din nevoia de siguranță.
Adevărul este că sub orice etichetă rigidă se ascunde o vulnerabilitate care cere să fie protejată.
Când îi judecăm pe ceilalți, de cele mai multe ori nu facem altceva decât să ne construim o fortăreață. Eticheta este o formă de control: dacă „știu” cine ești (pretențios, dificil, critic), atunci nu mă mai poți lua prin surprindere. Judecata ne oferă iluzia că suntem cu un pas înainte, că am „îmblânzit” mediul necunoscut transformându-l într-o categorie clară. Ne protejăm de posibilitatea de a fi respinși atacând noi primii, mental, prin această devalorizare sau clasificare a celuilalt.
Concluzii pentru un weekend conștient
În final, această experiență mi-a reamintit că buna funcționare nu stă în absența acestor erori de gândire, ci în viteza cu care le observăm și curajul de a ni le identifica și asuma. A fi profesionist nu înseamnă să fii un robot imun la frică, ci să fii un om care știe să-și ia frica de mână și să urce cu ea pe scenă, fără să o lase să preia controlul microfonului.
Etichetele pe care le punem celorlalți sunt oglinzi ale propriilor noastre puncte sensibile. Când încetăm să mai catalogăm publicul, partenerul sau colegul, le oferim lor – și ne oferim nouă – libertatea de a fi imprevizibili, complecși și, mai ales, reali.
Este mai greu? Cu siguranță da, și așa cum scriam mai sus, este și consumator de energie. Dar nu ar fi mai frumos să fim obosiți pentru că ne cunoaștem pe noi înșiși și învățăm în fiecare zi ceva despre noi, decât să ne simțim epuizați de automatismele care aduc cu ele deseori și emoții grele, furie, rușine sau vinovăție? Poate vă gândiți la asta.
Siguranța adevărată nu vine din „armura” judecății, ci din capacitatea noastră de a rămâne prezenți și curioși în fața omului de lângă noi.
Vă las și cu o întrebare pentru acest weekend: Care a fost ultima etichetă pe care ați pus-o „pe automat” și ce frică se ascundea, de fapt, în spatele ei?
Cu prietenie conștientă, Suzana
