Dreptatea sau Relația? (Despre Relații)
Să fim sinceri cu noi: e o plăcere aproape fizică să ai dreptate (și să nu uităm că, dincolo de multele abordări din psihologie, principiul plăcerii este unul dominant :). Este doza aceea de adrenalină care apare după ce am dus o luptă, de preferat de idei, am avut un schimb de păreri, după ce încheiem un conflict și ne simțim învingători sau după ce primim o confirmare a acțiunilor noastre.
Există o vorbă: „N-am trecut degeaba prin viață”, pe care cred că fiecare dintre noi a auzit-o cel puțin o dată, rostită într-un context de susținere a unui punct de vedere. Este drept că probabil generația 40+ (să nu zic încă 50! :))) este mai familiarizată cu ea, dar să ducem vorbele de duh mai departe, ca și repere culturale zic!!!
Eu o voi folosi azi ca reper pentru un set de convingeri care îți confirmă că n-ai trecut degeaba prin viață, că ai învățat ceva, că mecanismele tale de adaptare — șlefuite cu atâta trudă prin mii de conflicte — încă funcționează brici. Când „câștigi” un argument, nu e vorba doar despre subiectul discuției. E vorba despre validarea întregii tale biografii. E ca și cum i-ai spune celuilalt:
„Uită-te la mine! Am acumulat atâta experiență și atâtea cicatrici, încât e matematic imposibil să nu am dreptate și de data asta.”
Fiecare câștig al nostru, însă, este o pierdere a celuilalt implicat în dinamica discuției. V-ați gândit la cum se simte celălalt, „victima” succesului nostru? În timp ce noi ne mângâiem ego-ul pe creștet, mulțumiți că ne-am apărat fortăreața credințelor, spațiul dintre noi se răcește brusc. Pentru că, în relații — indiferent de natura lor — dreptatea e un joc de sumă nulă: ca eu să fiu „Cel care Știe”, tu trebuie să fii „Cel care Greșește”. Și poziția aceasta de pierzător aparent nu este printre cele mai dorite. Iar impactul ei asupra unei relații este acela de a produce distanță. Pe acest raționament, cu cât avem mai multă dreptate, cu atât ne distanțăm mai mult de celălalt și putem ajunge… singuri. De fapt nu chiar singuri, ci cu ego-ul propriu pe care l-am apărat cu atâta determinare.
De ce ne agățăm totuși de ideea asta de a avea dreptate?
Dacă am dreptate, înseamnă că sunt în control. Dacă sunt în control, nu mai sunt vulnerabil. Și cine are timp de vulnerabilitate când avem o lume de convins și, mai ales, avem o lume de care să ne protejăm? Căci, nu-i așa, fiecare a învățat în experiențele proprii că lumea e rea și trebuie să ne protejăm spatele. Sau varianta „ascultă-mă pe mine că nu am trecut degeaba prin viață”, cu care, probabil la fel de mulți, am fost îndoctrinați.
Fiecare dintre acestea funcționează ca bază de formare a credințelor și fiecare devine suport în susținerea punctului de vedere într-o dispută, fie că în mod conștient o folosim ca și credință sau automatismul nostru este cel care determină folosirea ei. Ne-am construit identitatea pe niște adevăruri preluate de la îngrijitorii noștri. Dacă partenerul (sau un străin pe Facebook) vine și ne clatină un singur pilon, avem senzația de nesiguranță. Și atunci creierul nostru, care desigur are ca scop protecția noastră, se activează și accesează sursele verificate care să ne mențină în siguranță. O face automat!!!
Și automat ne activăm, acasă sau pe stradă, sau la o petrecere, și ne transformăm brusc în avocații de succes ai cauzei proprii. Și începem să ne construim pledoaria mai bine chiar decât cei care au făcut studii în sensul acesta, scoatem toate dovezile din ultimii 30 de ani și simțim cum cazul nostru câștigă. Problema e că, în timp ce noi ne pregătim discursul de acceptare a premiului pentru „Cel mai Documentat Punct de Vedere”, partenerul nostru de dialog se simte mic, judecat și, mai ales, neauzit.
Dar în acel moment, noi nu mai vedem omul din fața noastră; vedem doar un obstacol în calea confirmării noastre, a confirmării tuturor deciziilor de până acum, a cine suntem noi de fapt. Iar aici apare marea ironie: am luptat atât de mult să „nu trecem degeaba prin viață” și să fim stăpâni pe adevărurile noastre, încât am uitat că viața se trăiește în conexiune, nu în demonstrații de superioritate. Viața este un proces de învățare continuă, de modelare și de adaptare unde dreptatea absolută nu există.
Atunci când câștigăm argumentul, pierdem curiozitatea. Iar fără curiozitate, relația devine un spațiu de convingeri rigide, unde funcționăm printre „Am avut dreptate” și „Ți-am spus eu”.
Data viitoare când simți că adrenalina dată de mirosul potențialului dreptății te inundă, încearcă să faci un experiment de Sistem 2 (acela despre care scriam în articolul trecut că este analitic, prezent și rațional – îl găsiți aici. Oprește-te o secundă și întreabă-te:
„Dacă renunț acum la punctul meu de vedere, cine rămân eu? Chiar se prăbușește toată experiența mea de viață dacă accept că și celălalt are un adevăr valid?”
S-ar putea să descoperi că e mult mai multă putere în a spune: „Văd că avem perspective diferite și sunt curios cum ai ajuns tu la a ta”, decât în a trânti ușa cu un „Știam eu!” răsunător.
Până la urmă, efortul de a „curăța” Spațiul dintre noi de poluarea egoului este cel care ne confirmă, cu adevărat, că am învățat ceva valoros din toți acești ani de viață. În Imago, acest spațiu este sacru; este locul în care relația noastră respiră. Când îl umplem cu „dreptatea” noastră absolută, îl transformăm într-un câmp de luptă minat, unde celălalt nu mai are loc să existe.
Abia atunci când lăsăm garda jos și alegem conexiunea în locul victoriei, putem spune cu mâna pe inimă că „n-am trecut degeaba prin viață”. Și dăm astfel un sens nou, personal, de creștere și asumare unei credințe rigide preluate ca atare în procesul nostru de creștere. Pentru că maturitatea adevărată nu stă în numărul de bătălii câștigate, ci în capacitatea de a păstra acest Spațiu curat, sigur și primitor pentru cel de lângă noi.
În Imago învățăm că poți să ai dreptate SAU poți să ai o relație. Rar pe amândouă în aceeași zi.
„Voi ce ați ales azi: să aveți dreptate sau să aveți o zi liniștită în doi? (Eu exersez zilnic varianta a doua, deși tentația ‘avocatului’ e mare! 😂)”
Cu prietenie,
Suzana
