Studiile recente — și se fac studii serioase în domeniul acesta — inclusiv cele publicate în The Lancet și rapoartele Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), confirmă o creștere globală masivă, de peste 25%, a cazurilor de anxietate și depresie doar în ultimii ani. Am trecut printr-o pandemie, trăim cu războaie la graniță și o incertitudine economică constantă. Creierul nostru pur și simplu nu este proiectat să proceseze atâta stres, pe o perioadă atât de lungă.

Pe lângă toate aceste provocări globale, există și un alt factor pe care îl ignorăm adesea: tehnologia. Suntem bombardați cu mulți giga de informație ZILNIC. Creierul nostru de acum 10.000 de ani se obligă singur să se adapteze constant la era digitală. Algoritmii sunt concepuți să ne capteze atenția prin frică și comparație socială, iar toate acestea generează un nivel foarte ridicat de incertitudine.

Avem incertitudine față de ce se întâmplă în lume (unde, evident, pârghiile noastre de control nu există), există incertitudinea deciziilor pe care le luăm în contexte cu variabile incontrolabile și există incertitudinea legată de viitor — de felul în care, navigând printre provocările acestea, vom reuși să ducem la bun sfârșit măcar ceva din ceea ce ne-am propus.

Dar cum navigăm? Cum să facem asta și să reușim să ținem în frâu anxietatea crescândă pe care o simțim?

Ce vă propun astăzi este un prim pas în această direcție: să înțelegem, la nivel rațional, mecanismul cognitiv al anxietății. Să normalizăm emoțiile pe care le simțim, să le încadrăm întrun context și să le identificăm corect. Să ne mutăm atenția de la ce se întâmplă în exterior la ce se întâmplă în mintea noastră.

În acest proces de normalizare, este foarte important să învățăm să folosim și să creștem vocabularul nostru emoțional. Astăzi avem tendința periculoasă de a așeza tot ce ne creează disconfort sub o singură etichetă pe care scriem „Anxietate”. Ne etichetăm cu ușurință, transformând o stare trecătoare într-o identitate grea. Dar, dacă privim mai atent, ceea ce numim adesea anxietate este de fapt o îngrijorare legitimă pentru o situație concretă, o neliniște firească înainte de o schimbare sau înainte de o încercare nouă, o apreensiune subtilă față de necunoscut sau acea stare de copleșire care apare atunci când pur și simplu obosim. Uneori e doar vulnerabilitatea de a fi văzuți sau vigilența necesară într-o perioadă grea. Când punem semnul egal între „provocările” vieții și o tulburare clinică, ne speriem și mai tare, activând inutil mecanismele de apărare. De aceea, sugestia mea pentru voi este aproape constant să ne cunoaștem mai bine, pentru că făcând asta vom putea conștient să identificăm emoțiile noastre și să luăm decizii cu sens în situații nou apărute, fără spaima acelui „rău pe cale să se întâmple”.

Pentru a înțelege de ce ne simțim totuși adesea neputincioși în fața acestor stări, este bine să ne amintim că mintea noastră funcționează prin cele două sisteme despre care am mai scris:

• Sistemul 1 (Cel Automat): Este cel „rapid”, intuitiv și emoțional. Funcționează pe pilot automat și este responsabil de reacțiile noastre de supraviețuire. El nu stă la discuții: dacă simte un pericol (real sau imaginar), declanșează alarma.

• Sistemul 2 (Cel Analitic): Este cel „încet”, rațional și logic. Este partea din noi care calculează, planifică și analizează. Este sistemul care ne ajută să decidem conștient, dar care consumă multă energie și obosește repede.

Marea problemă? În momentul în care Sistemul 1 detectează o amenințare — fie că e un e-mail sau o incertitudine legată de viitor — el preia controlul total. Inundă corpul cu adrenalină și „închide” accesul la Sistemul 2. Ritmul cardiac crește, respirația devine superficială, mușchii se încordează. Ești pregătit să fugi sau să te lupți, pentru că acestea sunt singurele variante accesate pentru a „supraviețui”. De aceea, când ești „inundat”, nu poți pur și simplu să-ți spui „liniștește-te” — pentru că partea logică a creierului tău a fost, practic, exclusă din proces. Rezultatul este anxietate pură. Nu ești tu prea sensibil și nici nu e doar în capul tău!

Dacă privim fiecare în biografia noastră, acest zumzet a fost adesea un mecanism de adaptare. Poate ai învățat că, dacă ești mereu în alertă, nimic nu te poate lua prin surprindere. „Fii atent pe unde mergi!”, „Aoleu, ai murdărit cămașa!”, „Uite ce tare plouă!”, „Iar o să întârzii!”, „De ce nu te-ai gândit înainte?” — vă sună cunoscut? Este anxietatea în doze mici primită ani la rândul, care ne-a modelat perspectiva asupra mediului. Ne-a oferit iluzia de control: „Dacă mă îngrijorez destul, dezastrul nu se va întâmpla”.

Și dacă privim dincolo de disconfortul paralizant, acest mecanism are și o parte pozitivă, dacă știi cum să o folosești. Cei care trăiesc cu această stare sunt adesea cei mai buni strategi din cameră, pentru că au vizualizat deja planurile B, C și D, fiind pregătiți pentru neprevăzut. În plus, cineva care cunoaște frica dezvoltă o antenă socială mult mai fină, fiind mult mai atent la nuanțele emoționale ale celor din jur. Această adrenalină, dacă este înțeleasă și canalizată corect, poate deveni o forță creatoare imensă — o energie brută care te poate propulsa înainte, în loc să te lase paralizat.

Până la urmă, maturitatea nu stă în a „scăpa” de anxietate (ceea ce e imposibil biologic), ci în a o înțelege și a învăța să o gestionăm. Să trecem de la a fi victima unui Sistem 1 în panică, la a deveni stăpânul unei energii care ne confirmă că suntem vii și că ne pasă de viața noastră.

Și dacă maturitatea înseamnă să gestionăm această energie, avem nevoie de instrumente practice pentru a ieși de pe pilotul automat al Sistemului 1 și a reveni în Sistemul 2. Iată ce putem face atunci când simțim că zumzetul devine asurzitor:

• Numiți emoția cu precizie: Data viitoare când simțiți acel nod în gât, nu spuneți direct „sunt anxios”. Întrebați-vă: „Este anxietate sau este doar copleșire pentru că am prea multe de făcut? Este frică de eșec sau doar neliniștea noului?”. Simpla acțiune de a căuta cuvântul potrivit forțează creierul rațional să se activeze.

• Regula de 5 secunde pentru respirație: Când Sistemul 1 inundă corpul cu adrenalină, respirația devine sacadată, după cum bine știți. Forțați o expirație lungă. Acest gest trimite un semnal biologic direct către amigdală: „Suntem în siguranță, nu e niciun pericol real aici și acum”.

• Verificarea realității: Întrebați-vă: „Cât din ceea ce mă sperie acum este o amenințare imediată și cât este o proiecție a unui viitor pe care nu îl pot controla?”. Aduceți atenția pe ceea ce puteți face în următoarele 15 minute, nu în următorii 5 ani.

• Curățenia digitală: Dacă algoritmii ne „agață” prin frică, soluția este să le tăiem accesul. Limitați timpul petrecut pe fluxurile de știri care doar alimentează incertitudinea fără a oferi soluții.

Până la urmă, drumul spre echilibru nu trece prin eliminarea fricii — o emoție cât se poate de sănătoasă, de altfel — ci prin schimbarea relației noastre cu ea. Să trecem de la a fi victima unui Sistem 1 în panică, la a deveni observatorul atent al propriei minți.

Vă invit ca săptămâna aceasta, ori de câte ori simțiți acel zumzet de fundal, să nu vă mai speriați de el. Priviți-l ca pe un semnal al unui sistem de supraviețuire incredibil de sofisticat care încearcă, în felul lui stângaci, să vă protejeze.

Azi sunteți vii, vă pasă și aveți toate resursele necesare pentru a face față prezentului incert. Trebuie doar să învățați să vă ascultați din nou, cu blândețe și fără etichete grele.

Cu grijă pentru voi, Suzana