Paștele – între tradiție și experiență personală de creștere
Duminică este Paștele. Pentru mulți, e o sărbătoare a ritualului și a tradiției, a învierii și a unui nou început. Pentru mine, semnificația acestei perioade a căpătat un cu totul alt sens acum doi ani, în inima junglei din Sri Lanka. Nu a fost despre o înviere mistică, ci despre o formă foarte concretă și uneori inconfortabilă de renaștere personală, de descoperire de sine și de integrare a unor noi părți din cine devin.
Cred cu tărie că ne naștem de mai multe ori pe parcursul unei vieți. Ne naștem cu fiecare ieșire brutală din zona de confort, cu fiecare moment în care ne expunem unei lumi care nu seamănă deloc cu „acasă” și cu fiecare descoperire despre noi înșine făcută prin ochii unor străini. Și mai cred că bucuria acestei descoperiri ne așează mai bine în viețile noastre, în rolurile pe care ni le-am ales sau pe care le-am preluat fără să fim întrebați; ne menține curiozitatea față de lume și, mai ales, față de noi înșine.
Haosul ca exercițiu de prezență
Îmi amintesc și acum surpriza primei zile în Kandy. Sri Lanka este verde, curată și absolut haotică (deja știți că îmi place haosul!), prin urmare toate simțurile mele erau activate de ceea ce se întâmpla în jurul meu, de lucrurile la care eram martoră. Să conduci acolo înseamnă să te strecori printre tuk-tuk-uri, maimuțe, pietoni și autobuze care par să ignore orice lege a fizicii.
Dar cea mai mare lecție de psihologie aplicată am primit-o… încercând să traversez strada. Creierul meu, obișnuit cu predictibilitatea, a intrat într-o avalanșă de procese cognitive: „Oprește-te! Unde te uiți prima dată? Ești prea aproape! Du-te acum!”. Este amintirea cea mai vie și chiar și acum, când rememorez acele stări, corpul meu intră într-o avalanșă de trăiri ca și când mi s-ar întâmpla din nou (este de fapt memoria implicită, dar despre asta voi scrie altă dată).
Acolo, pe marginea drumului, am înțeles că anxietatea noastră modernă vine din dorința disperată de control. Însă în Kandy, dacă vrei să ajungi pe partea cealaltă, trebuie să accepți fluxul. Trebuie să fii prezent, să te miști cu lumea, nu împotriva ei. Este prima formă de „naștere”: momentul în care renunți la iluzia că poți controla totul și începi să te miști în realitate așa cum e ea.
Nepriceperea ca dar: Săpunuri, ceară și râsete
La Women Development Center, ONG-ul unde am făcut voluntariat, am lucrat cu fete între 13 și 18 ani, supraviețuitoare ale unor violențe greu de imaginat. Misiunea mea? Terapie ocupațională. Mai exact, să facem săpunuri și lumânări. Plecasem în această călătorie cu rețete „pe pași” oferite de o prietenă farmacist, convinsă fiind că voi reuși niște produse spectaculoase.
În realitate, habar nu aveam cum se face săpunul. Acolo, departe de titulatura de „terapeut” care are răspunsurile la ea, am fost nevoită să fiu vulnerabilă. Din nou! Mi-am recunoscut mie, prima dată, că nu dețin toate răspunsurile și am lăsat lucrurile să curgă. Am lasat sapunurile si am topit ceară în ceaun pe foc de lemne când afară erau 40 de grade, ne-am afumat, am cules flori din copaci și am folosit turmeric pe post de colorant. Ne-am jucat cu ingredientele și ne-am lăsat ghidate de intuiție și de tutoriale de pe internet.
Aceea a fost a doua mea „naștere”. Am învățat că nu trebuie să fii expert ca să aduci bucurie. Că bucuria de a face lucruri împreună, de a greși și de a râde de posturile de yoga care nu ies în sari-uri este mai terapeutică decât orice tehnică învățată din cărți. Am văzut cum aceste fete, prin activități care le dau sens, își recuperează încet-încet identitatea.
Când furia devine aer
Cel mai emoționant moment a fost la finalul unei clase de yoga. Folosind Google Translate pentru limbile singhaleză și tamil, am încercat să le explic cum echilibrul corpului poate liniști mintea. Una dintre fete s-a uitat la mine și mi-a scris pe ecran: „Acum îmi pot imagina cum Furia se transformă în aer și nu o mai simt în stomac”. Ce minunată lecție am primit de la mămica aceea-copil!
În acel moment, am simțit cum toate „picăturile” de efort se transformă într-un întreg. Am simțit că nu sunt acolo să „salvez” pe cineva, ci să fiu martoră la propria lor putere de a se regenera.
De Paște, am fost la Templul Dintelui, un templu budist unde sute de oameni aduceau ofrande cu o seninătate incredibilă în priviri. A fost un exercițiu de recunoștință pentru mine, de a recunoaște puterea acestei valori ca o cale de revenire în prezent sau de recalibrare în propria minte. Să fii recunoscător pentru un tuk-tuk care te duce în siguranță, pentru un chai băut la ora 11 pentru a stabili planuri, pentru prietenii care vin de la mii de kilometri să ți se alăture în misiune.
Concluzia mea de vacanță (și de viață)
Fiecare călătorie, fiecare act de voluntariat, fiecare moment în care ne lăsăm atinși de durerea sau de bucuria celuilalt este o oportunitate de a ne naște din nou.
Paștele, pentru mine, înseamnă această capacitate de a ieși din carapacea propriei zone de confort și de a descoperi că, sub straturile de teamă și incertitudine, suntem toți „picături” în același ocean de umanitate.
Vă invit ca în această duminică, în care fiecare veți alege să petreceți în felul vostru această sărbătoare, indiferent de ceea ce credeți sau în cine credeți, să vă întrebați: Care este acea parte din mine care are nevoie să se nască din nou? Unde am nevoie de un pic mai mult „aer”?
Să ne gândim cu recunoștință la ceea ce avem, dragii mei!
Cu drag, Suzana
